Un zîmbet pentru viitor

Un țigan găsește o potcoava pe jos în timp ce se plimba cu puradelul lui. Acesta zice zîmbind „mai găsim încă trei și ne luăm iapă!” Imediat  fii-su fericit, sărind de pe un picir pe altul spune: „tată, cînd o făta iapa, mă lași și pe mine să călăresc mînzul?” De nicăieri, zvîîr-poc, puradelul primește de la țigan o palmă apăsată  . „Ești nebun? Vrei să omori mînzul?”, spune nervos tuciuriul.

Am învățat să nu-mi fac niciodată planuri „ca țiganul” cum spune bunicul. E mai bine să aștept, să înot, dar nu contra curentului, iar apa mă va duce undeva. Nimeni nu poate ști cît de lungă-i va fi călătoria sau ce ape, învolburate sau nu, îl așteaptă după următoarea curbă. Secretul e să aștepți și, dacă ai noroc, să te scoată apa la mal. Dacă nu măcar să prinzi momentul în care, voinicește, să te îndrepți spre uscat. Se poate să obosești și să te scufunzi în adîncuri, dar parcă-i mai bine decît să plutești în derivă.

Eu nu mă văd nicăieri peste 5 ani. Nici nu aș avea cum. Ar fi dezamăgitor pentru oricine dacă ar putea-o face. Cu toții sperăm la mai mult decît vom putea vreodată să obținem. Și nu mă refer dar la bani. Să poți zîmbi dimineața poate fi un vis, și ăsta e al meu.

Răsăritul unui nou apus

Frica de necunoscut întotdeauna există. Mai ales dacă mergi pe o stradă întunecată, în miez de noapte, cu stelele acoperite de nori ce parcă stau aninați  într-un singur colț, gata să cadă peste pămînt. Atunci vîntul ce suflă printre frunze îți pare un tumult de șoapte venite parcă dintr-un abis, iar pisica cu ochi ce sticlesc în noapte care a ieșit să-și caute prada ce chițăie fricoasă în vreun cotlon îți pare un Cerber furios.

Așa ne simțeam cu toții în anul I. Orice cută de nemulțumire apărută pe fața unui profesor ni se părea condamnare la moarte, orice sfat – un proces, iar de se zărea de după colț vreo restanță ni se părea pedeapsă divină. „Nici nu știm cum am trecut cu viață prin acea perioadă” își spune vocea unui eu mai tînăr cu doi ani. Dar a trecut și asemeni drumețului obligat să mearagă noaptea și care capătă curaj cu primii zori ai zilei un alt eu, mai mic cu un an însă, a ajuns să-și croiască mai ușor drum prin mărăcinii de pe cărare. Acum e ziuă de-a binelea. Cu greu ne mai înfricoșează ceva. Sîntem dîrzi și frica parcă nici nu se mai lipește de noi. Problema-i că vine seara odată cu terminarea celui de-al treilea an și vom fi obligați din nou să bîjbîim în întuneric. Măcar pînă vine dimineața cu un loc de muncă.

Vedem cu ochii închiși

Rezemat de zidul care păzește trei pubele de gunoi, aproape leșinat, un copil al străzii așteaptă soarele care-i oferă zilnic singura mîngîiere pe care a primit-o vreodată. Zdrențele îi atîrnă pe oasele acoperite doar de piele, iar prin găurile bluzei murdare și ude  poți vedea vînătăi și zgîrieturi. Un geamăt lung însoțit parcă de ecou îi amintește că nu a mîncat de o zi sau două. Nu a mai găsit printre gunoaie obișnuitul colț de pîine uscată pe care îl împărțea cu cîinii din cartier și nici măcar cîteva coji de cartof veștejite. O rafală de vînt urmată de picături mari de ploaie îl trezesc din visul urmărit cu ochii deschiși. Acum își simte pe deplin foamea  care țipă tot mai ascuțit din interiorul lui, pe care o vede ca pe un cuțit ruginit și tocit înfipt în stomac. Privirea îi este încețoșată de la punga de prelandez pe care o ține strîns la piept. E singura lui avere și singura alinare pentru vîntul rece care-i biciuiește nemilos trupul.

Nu blesteamă pe nimeni pentru soarta lui și nici ură nu poartă. Nici n-ar avea cum. Părinții nu și-i știe, iar de Dumnezeu nici n-a auzit. Știe însă de preoți căci îi mai dau cîte o felie din cozonacul care nu le mai încape în mașini sau cîte o monedă dacă sînt oameni pe stradă. Și de poliție a auzit. I-a cunoscut chiar, după ce foamea la împins să ia un măr de pe o tarabă. Nu l-au arestat pentru că mirosea însă au avut grijă să-și șteargă pantofii de zdrențele lui, de coaste lui. Mai stă cu mîna întinsă prin piețe, dar tot mai rar se găsește cîte o bătrînă să-i dea un leu din pensia ei. I-a zis cineva însă că statul ar trebui să-l ajute, dar nu-l cunoaște. Nu a trecut niciodată pe străzile lui.

Timpul și schimbarea

1696, Moldova, Iași 

Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai

Iată stau  la taclale

Și-nfulecă sarmale

Doi moldoveni

Cu cușmă pe ei.

Unu-i Duca vodă

Îmbrăcat după ultima modă

Iar cel îmbrăcat modest

Și foarte vorbăreț

Stolnic de ispravă

Și mare bravadă

Nacu bucătarul

Mai  umplea paharul

Larg, de voievod.

(Duca vodă ridicînd paharul)

-Să facem mănăstire

Un zid c-amprejmuire

Să punem viță de vie

Ca bine să ne fie!

(Stolnicul Nacu) 

-Bine zici tu vodă

Care ești la modă,

Să punem via-n rînduri

Cu cele mai bune gînduri,

Dar să fie și-un schit

Să bem după rit,

Să crească via-naltă,

Deasă și bogată,

Să iasă vinul dulce

Măria Ta să-l guște

N-ainte să se culce

(Duca vodă) 

-Să facem atunci lăcașul

Pe deal, să se vadă Iașul

Iar toamna l-asfințit

Să bem vin mustit

(povestitorul)

Și dac-au vorbit

și au stabilit

Unde s-o zidească

Mănăstirea boierească

Într-un an de zile

S-a făcut clădire

Mîndră mănăstire

 În prezent

La sute de ani de la zidire

După ce Duca vodă facu mănăstire,

Într-un Iași mai modern

Cu mașini, cale ferată și tren,

Bîntuie prin amfiteatre

Gătite și strident machiate

Două studente iubitoare

De băuturi fine și parale.

-Cum să facem, fată

Să putem s-o facem lată,

Să bem vin ales

Și de bani să n-avem stres?

Cum putem noi oare, fată

Să simțim parfum ce-nbată

Cu un iz de fructe coapte

În care limba să-noate

Făr să ne vindem hainele toate?

-Am auzit surioară dragă

Că nicăieri în lumea-ntreagă

Nu găsești vin mai ales

Din rod cu drag cules

Pentru cei cu gust regesc

Și crede-mă că nu glumesc.

Cetățuia-i locul sfînt

De unde crește din pămînt

Fructul roșu și dulceag

Din care se stoarce cu drag

Vin înmiresmat și fin

Fără urmă de venin,

Vin curat ca lacrima

Să-ți tresalte inima.

Și dacă asta nu-i destul

Nimănui nu-i pasă prețul.

Este ieftin și gustos

Că așa-i la români frumos.

-Atunci ce mai căutăm aicea fată

Să mergem s-o facem lată

Și din bursa noastră de studente

Deși nu-i suficient să ne îmbete

Vom bea licoarea dulce

Pînă ce sufletul ni-l unge.

Trei decenii printre scrisori

De mai bine de 34 de ani membrii familiei Constantin au dus pe umerii lor geanta crăpată de timp și de ploi, doldora de scrisori a unui poștaș. Tanti Marica a fost al doilea mesager din familie, după ce soțul acesteia s-a îmbolnăvit.
Ea a încetat să mai livreze sătenilor corespondența în 2004, după 19 ani în care se trezea înaintea cocoșilor din ogradă ca să aibă timp să pregătească mîncare celor patru copii și soțului și să se îngrijească de gospodărie, iar la opt dimineața să poată lua ulițele la picior. Acum fiul ei este cel care străbate străzile prăfuite ale comunei Todireni, trecînd din casă în casă pentru a duce vești de la cei dragi sau cîte o factură.

„Mă uit că mai vine feciorașul pe la mine seara tîrziu după ce termină de împărțit tot și-i mai zic să aibă grijă, să se ferească. Dar după asta îmi aduc aminte că eu eram femeie și tot așa mergeam, cu geanta plină de bani, pe toate ulițele și nu mi-a fost frică nici măcar o dată”. Nici nu ar fi avut timp să-i fie frică pentru că bătea sub tălpi comuna zilnic, fără bicicletă sau trăsură, pentru că oricum trebuia să intre aproape la fiecare casă.

Amintiri de pe fundul genții

„Cînd ajungeam la capătul satului și era septembrie sau noiembrie, întuneric și noroaie pe dealurile unde mai erau case, duceam și ultima scrisoare sau ziar și parcă deja eram acasă. Nici nu știu cum eram în stare să merg atît. Tinerețea!” Oftează apoi și își îngustează ochii încercînd să-și zărească anii de odinioară, în timp ce pe chip îi apare un zîmbet ce arată că începe să-și amintească ceva. Zîmbetul i se lărgește tot mai tare pe măsură ce gîndurile i se pun în ordine. „Ehe, de sărbători aveam așa un braț de scrisori și felicitări”, și întinde brațele arătînd cît de multe plicuri avea de împărțit. „Mă gîndeam cînd le împart eu pe astea, că numai să le pun în ordine dura cîteva ore”. Dar femeia mică și energică nu a lăsat niciodată vreun răvaș pe fundul genții mari de piele. Nu îi stătea în fire deși uneori își dorea să o poată face.

„Mi-am făcut activitatea”, spune aceasta în timp ce duce mîinile, bătrînește, la capul care îi este acoperit de o broboadă cu flori roșii și albastre, legată la ceafă cu un singur nod, după moda gospodinelor. „Eu sînt o femeie care le-a îndurat pe toate ca să fie bine pentru toată lumea, dar cum ai da, cum ai face tot nu poți să-i mulțumești pe toți”, zice ridicînd din umeri, apoi scoate un oftat adînc și dă cu mîna parcă alungînd un țînțar. „Am fost înjurată pe la porți că ziceau că dau pensiile la cine vreau. Na, așa e lumea, nu știau că nu e după mine. Oricum, eu mi-am făcut meseria co­rect. Poate prea corect că le puneam pe toate la suflet ca să fie toată lumea mulțumită”. A făcut mereu meseria de poștaș cu drag. Îi plăcea să stea în aer liber, să vorbească cu oamenii, să le afle păsurile și nu regretă nici o clipă cei 19 ani în care a fost purtător de vești. Îi mai regretă poate doar di­mineața sau în zilele urîte, cînd vreo durere de spate o mai necăjește.

De dragul diversității mai ieși de pe Facebook

Iuliei îi place înghețata la 0ra 07.23, iar lui Paul și alte 13 persoane au dat like

Sîntem asaltați zilnic cu informații care nu ne folosesc doar dacă iubim detaliile, asemeni unui urmăritor obsedat din filmele americane, care în viața reală nu au sens. Urmărim, fără să ne dăm seama, un spectacl grotesc în care toată lumea vrea să impresioneze cu ce mașină conduce, unde își petrece sîmbăta sau în ce cafenea mai bea cîte o cafea. Nu aflăm nimic special, nimic care să ajute societatea, dar citim, memorăm și dăm like.

Răzvan bea o bere în „The rock” la 14.56, iar Monica și alte 34 de persoane au dat like

Îmi e bun prieten și deși nu prea îi place școala reușim să ne înțelegem. Respectăm calitățile celuilalt și ne ajutăm dacă avem ocazia. Răzvan e genul de om care ia viața peste picior chiar și atunci cînd  mai cade de pe motor  și ajunge murdar de sînge și cu hainele rupte și aproape dus pe brațe. Îi place adrenalina și femeile frumoase, băutura și mîncarea bună, iar dacă toate sînt reunite la o petrecere e și mai fericit. De curînd însă și-a luat telefon nou, și cum umblă toată ziua prin baruri mai dă un check in acolo unde se oprește să bea ceva. O face din plictiseală dar unora le place să citească, să memoreze și să dea like

Lui Iulian îi place o poză căreia îi dă share la 21.45, iar Ovidiu și alte 156 de persoane au dat like

Nu-l știu pe Iulian. A nimerit în lista de prieteni întîmplător. Mai aveam toane în care acceptam orice cerere de prietenie chiar dacă nu văzusem o persană nici măcar pe stradă. Se pare că e din București, e distribuitor „Avon” și mecanic, iar ca pasiune îl are pe Salam. Na, gusturile nu se discută, dar cînd seara alege să și-o petreacă căutînd tot felul de ppze cu hemoroizi atunci e o problemă. Nu pentru mine pentru că am devenit imun, dar pentru cultura celor 157 de persoane care au citit, au memorat și au dat like

Soluții noi pentru probleme vechi

De cum a dat căldura, puzderie de ieșeni au ieșit la colindat pe Copou. Fuste scurte, tricuri cu și fără sclipici, ba chiar și personaje mai tuciurii cu însoțitoare lor putătoare de poale colorate au urcat și au coborît ieri (18 martie) dealul Universității. Printre ei s-au amestecat și părinți cu copii, cupluri de îndrăgostiți, dar și singuratici ce doreau o baie de soare. Nimic de comentat pînă aici. E și normal ca după  atîta frig să fii avid după puțin aer curat fără a fi obligat să te îmbraci cu jumătate de șifonier. Problema e însă că au început și „băițașii de cartier” să spargă semințe și să bea nestingheriți bere prin parcurile bulevardului, să facă comentarii despre fiecare trecător și să oprească fiecare „fetiță” să-i spună cît de „șmecherită” și „dulcică” e. Tot ieri s-a dat startul primelor întreceri de mașini tunate, seara, după ce s-au retras pietonii prin cluburi și terase. Și de ar fi asta singura problemă, însă domnii „șoferi de formula 1” mai au și prostul obicei ca, atunci cînd se retrag în parcări, să facă tot posibilul de a porni schimburi de cuvinte nu tocmai ortodoxe cu ultimii plimbăreți. Pentru ei am o soluție simplă, găsită de autorități și pentru cîinii comunitari.  Eutanasia sau, de ce nu, să fie un pic castrați.

Cu șaua pe OZN

Nu de puține ori jucam în curtea școlii hoții și vardiștii care erau înlocuiți de pistolari ce apărau lumea de extratereștri răi. Era moda anilor ’90 în care western-urile și filmele SF stimulau imaginația copiilor din acea perioadă. Un astfel de e­­fort de imaginație face și Jon Favreau, regizorul filmului „Cowboys & Aliens”, care reușește să îmbine spațiul cu deșertul folosind doar cîteva nave și niște cactuși uriași.

Filmul are ca loc de desfășurare deșertul Arizona de la jumătatea secolului al XIX-lea. Protagonistul filmului Jake Lonergan, (Daniel Craig), un cowboy ce și-a pierdut memoria și la brațul căruia se află o brățară de origine necunoscută în­că, este nevoit să lupte cu extratereștii pentru a rămîne în viață, dar și cu trecutul pe care nu și-l mai amintește.

Pînă aici, filmul nu are nimic diferit față de un western veritabil. Clasicile dueluri și împușcăturile sînt prezente, barul cu porți pliante, ba chiar și cîteva bătăi spontane cu sticle sparte în timp ce pe fundal cîntă un pian dezacordat îți dau impresia că filmul e una din peliculile cu Clint Eastwood. Acțiunea acestuia ia altă turnură cînd își fac apariția cîteva nave extraterestre care încep să răpească oameni, iar brățara misterioasă se transformă într-o armă cu laser.

Așa începe o vînătoare de extratereștri în care sînt implicați oameni din oraș, membrii fostei bande de tîlhari ai lui Jake, dar și un trib de indieni. Deși la prima vedere alăturarea indienilor cu extratereștri și cowboy într-un film sună mai cu­rînd a parodie, în „Cowboys & Aliens” această alăturare este însă una inspirată. În plus jocul actorices este unul reușit, filmul reunind nume precum Daniel Craig, Harrison Ford sau Olivia Wilde.

Însă motivul pentru care extratereștrii au venit pe Pămînt este unul cît se poate de neinspirat, ei căutînd să extragă aur. Pe deasupra sînt și mult prea ușor răpuși de sulițele și să­gețile indienilor. Cu toate aceste scăpări, scenele de acțiune, grafica reușită, personajele clasice ale unui western și jocul actoricesc te țin captivat pînă la final.

„Eu” pe gOOgle!

Cu surprindere am aflat cît de complex e Andrei MIHAI pe internet. Aici nu mă refer la persoana mea ci la toți cei care poartă aceste nume. Am aflat că aș putea fi confundat cu un preot al cărui predici sînt foarte prezente în vastul spațiu web. Îl puteți vedea în prima imagine. De asemenea aș putea fi considerat Maiestru de Lumini la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila și cu cel putin 30 de ani mai bătrîn. Îl puteți vedea și pe el în cea de-a doua imagine. Pot fi luat și drept jurnalist cu experiență în lumea radioului, autor al unei cărți și mai bătrîn cu 50 de ani pe deasupra. Îl puteți vedea și pe el în poza a treia. Ascundem fiecare o mie de fețe pe internet. Aici sîntem ceea ce visăm să fim sau ce vor alții să arătăm. E o lume ciudată conturată la întîmplare și sub impulsuri de moment.

Hello world!

Mă numesc Andrei MIHAI , iar prin intermediul acestui blog voi încerca să comentez, într-o manieră ironică de cele mai multe ori, întîmplări din viața de zi cu zi. Sper ca fiecare text să va aducă măcar un zîmbet.

P.S

Cel din imaginea din stînga sînt eu.

Toate cele bune!